In seri din astea, cand in urma noastra se inchide la 1 noaptea usa de la Maison des Activites Culturelles, cand ai dansat frumos, ca la carte, dar si jucaus, letting go, sarind in sus si in jos doar pt ca e fun, cand te-ai jucat cu mingiuta ca atunci cand aveai 10 ani si cand in acelasi timp ai baut cafea columbiana(veritabila! Juan Valdez rules!) while watching cumbia si alte dansuri de prin partile lui Marquez, si toate astea cu oameni frumosi si speciali doar pt ca sunt dragutzi si simpli si comfortable, cand simti ca te simti ca acasa...ee...in seri din astea te gandesti ca anul la Toulouse a fost ff tare.
Plecarea e aproape. Probabil ca o simt mai aproape decat chiar e. Dar problema e ca acum cand se termina ar fi bine de-abia sa inceapa. Tare sper sa nu pierd ce am acumulat anul asta. Tare sper sa nu ajung intr-un Buucresti care nu te imbie la nimic, care te streseaza si nu iti da chef sa iesi, sa vezi, sa incerci, sa experimentezi! Tare sper sa nu ma plafonez.
In acelasi timp imi dau seama ca asta depinde de mine. La un moemnt dat ma gandeam "De ce plecam din locurile unde ne e bine?". Raspunsul a venit dupa 5 min: pt ca sa ajungem in alt loc in care ne e bine din care apoi iar sa plecam si tot asa. Nu stiu exact cand se termina toate astea dar sper sa recunosc momentulcand e timpul sa ma opresc undeva. Momentan nu cred ca e asta. Desi imi dau seama ca daca scoala de aici mi-ar aduce mai multe satisfactii, probabil mi-ar fi comod, usor si placut sa mai raman putin la Toulouse. Funny...nu ma gandeam la inceput ca la sfarsit o sa gandesc asa.
