Azi am fost la lectia de flamenco, care intre timp fusese anulata:) Trist si nu prea. pt ca sala in care dansam de obicei era goala, descuiata si deci la cheremul meu:) Avand in ea un perete-oglinda, casetofon si un pian veritabil. Asa ca m-am desfasurat in voie:)
Oricum, la ce vroiam sa ajung...m-a apucat melancolia cand m-am asezat la pian si mi-am dat seama ca tot eu eram fata care ajunsese la un moment dat in stare sa cante Chopin. Si m-a intristat, nu atat faptul ca nu mai stiu sa cant nici macar"chestii mai simple, cat faptul ca nici macar nu mai imi aduc aminte cum era cand cantam Chopin. Ceea ce m-a dus la concluzia: de ce mai facem chestii daca peste un timp o sa fie ca si cand nu le-am fi facut?
Si da...acum am un nou incentive sa ma apuc sa cant la pian:)